Prolog

by Unknown 13.8.14 0 comentarii

Braşov, Mai 1831

        Eram în toamna vieţii când l-am cunoscut pe el, vara mea nelipsită de soare.Eram prinsă în lumea lor, captivă pentru singurul delict de care aş fi putut fi capabilă, încrederea, dar el m-a eliberat pentru a mă întemniţa mai apoi chiar el. Eram tânără şi proastă. Tu suflet rănit nu căuta iubire, caută adevăr. Fără iubire putem trăi, greu şi dureros, dar fără adevăr nici măcar aşa nu putem exista. Am iubit, am plătit preţul. 

        Era frumos, frumuseţea lui aducea foarte mult a ceva demonic, adevăr pe care urma să-l înţeleg şi eu mai târziu, mult mai târziu. Faţa lui frumoasă şi albă lipsită de orice urmă sau pată parcă prindea o transparenţă fantomatică în fiecare seară în care se afişa la geamul meu, lăsându-se scăldat de razele lunii. Părul blond arămiu îi cădea în valuri lejere peste umerii largi şi bine conturaţi. La fiecare unduire a buzelor sale rozalii, gropiţe îi dansau pe faţă, îmblânzindu-i chipul impunător.

     Ochii aceia de un verde arzător mocneau ca o flacără vie în timp ce te priveau din cap până-n picioare. Deasupra lor sprâncene arcuite perfect, armonizate cu restul feţei îi dădeau un aer aristocratic, ca unui domn conştient de farmecul său răpitor. Trupul lui solid, pe care obişnuia să-l arate fără nonşalanţă în faţa unei tinere părea făcut de mâinile iscusite ale unui sculptor. Talia subţire, pieptul puternic şi picioarele lungi îmi aduceau aminte de războinicii reci.
       Obişnuia să apară la fereastra camerei micuţe pe care mănăstirea mi-o oferise pe post de dormitor doar într-o pereche de pantaloni uşor demodaţi pentru timpurile noastre, dar cu un aspect impecabil atârnaţi pe oasele şoldurilor sale.

     Un demon. Primul lucru care mi-a venit în minte la vederea lui. O fiinţă satanică după cum numiseră măicuţele oamenii care suferă de darul frumuseţii înşelătoare, aşa putea fi numit el. În loc de solzi, coarne, copite şi alte trăsături diavoleşti, demonul meu adus de noapte era învăluit în cea mai pură frumuseţe, frumuseţea aceea pentru care fiecare femeie şi-ar vinde sufletul. Un înger mândru de căderea lui, asta era iubirea mea. Un proscris născut din lumină sfântă, poate cea mai sfântă, cu sufletul lepădat de toate credinţele şi păcatele, pentru care orice lume era doar o punte deschisă în faţa lui.

       Privirea lui profundă citea direct în sufletul omului şi-l făcea să-şi depună viaţa înaintea lui. Frumuseţea lui halucinantă încununată de o latură infernală a cărei provenienţă doar căderea poate fi era asemeni zăpezii timpurii: frumoasă, rece şi complexă, asemeni demonului meu pervertit în rele.
       -Poţi face singurătatea să piară în noapte dacă-ţi promit că sunt a ta?
       -Deja îmi aparţii, cuvintele lui au pătruns ca un fulger printre simţurile mele.
       Vocea lui de bariton făcea ca fiecare cuvânt să plutească spre mine aproape palpabil. Asta a fost singura rugăminte pe care mi-o amintesc că i-o cerusem, iar el îmi oferise deznădejde. Teamă de a rămâne din nou un suflet pierdut, însă teama s-a terminat imediat ce l-am simţit lângă mine. 
     Am devenit femeie sub atingerea lui. Am respirat acelaşi aer. Am pătruns pe culmile extazului împreună. M-am dăruit lui fără condiţii, dar el mi-a dăruit mai mult decât aş fi putut eu cere vreodată.
        Şi aşa l-am cunoscut pe domnul meu. El un înger coborât la fereastra mea. Eu o renegată de propria familie obligată să plătească pentru încredere. 
        Ca să iubeşti trebuie mai întâi să poţi urî. Ăsta este cel mai de preţ sfat pe care îl pot lăsa în urma mea. Urăşte ca să poţi şti cum este iubirea.